Sari la conținut
Fundația „Ana”Suceava · din 1996

Fundația de Caritate și Întrajutorare „Ana” se preocupă intens de cazul Alexandrei

3 min de citit

O privesc de aproape și de departe! Mă uimește! Ochii ei luminoși, dar puțin descurajați....te uiți și te uimește.

Are 13 ani și lumea o cunoaște pe Alexandra ca pe un copil cuminte, educat, un copil care este premiat, dar care trebuie să se lupte cu boala ce nu o lasă să se țină pe picioare.

Am privit la cea care i-a dat viață, mama ei, și am întrebat-o din priviri: „ce s-a întâmplat?”

Cu o ușoară melancolie în glas îmi povestește cum „pe fetița ei de la 9 ani și jumătate începeau să o doară mâinile și la un moment dat mergea doar pe vârfuri și nu mai avea echilibru, iar dacă stătea mult jos nu se mai putea ridica decât prin cățărare. Venea acasă și îmi spunea: „mami, nu am putut face mersul piticului la sport””.

Trage puțin aer în piept, pentru ca mai apoi să ofteze.

Și continuă, totuși, să vorbescă cu mândrie despre fetița ei: „am fost la Cluj, la Târgu Mureș, într-un final ajungând la București. Au diagnosticat-o ca având distrofie, dar nici unul dintre medici nu știa ce fel de distrofie, însă totuși, doctorul Brunei a concluzionat ca fiind distrofie musculară.”

Și....s-a privit cu atenție asupra cazului ei. Tot atunci a apărut și o speranță care și astăzi pâlpâie în sufletul copilei și mai mult a mamei: Fundația de Caritate și Întrajutorare „Ana” Suceava, prin vicepreședinta filialei Baia-Mare și coordonatoarea punctului de lucru Bistrița, Hermina Băbaș, care a început să se preocupe de cazul Alexandrei. În acest context, doctorul Brunei a găsit o soluție- operația cu laser. Iar luna noiembrie a anului 2006 a fost pentru Alexandra punctul care urma să-i schimbe viața.

O privesc de aproape.

Părul puțin ciufulit de culoare șaten, iar ochii de un căprui închis îmi dezvăluie că are totuși o prietenă „cea mai bună, Elena, mai mare decât mine”. Îi place să se joace pe calculator, să asculte muzică, să citescă, dar mai ales să studieze engleza.

Și o privesc de departe...și mai departe o văd pe mama ei, de data aceasta având o privire gravă însă menționându-se încrezătoare. „Mi-au spus că i-au gasit o pată neagră la bazin și din cauza aceasta nu poate merge. Totuși am făcut cum am putut și am dus-o la operație, operație la care am fost de asemenea sprijinită de Fundația de Caritate și Întrajutorare „Ana” care este ca o familie pentru mine și fetițele mele, pentru că tatăl ei, care a plecat în Italia, nu a contribuit cu nimic. Zicea că și el trebuie să trăiască, că o duce greu acolo, dar copilul lui?! Nu trebuie să mănânce sau să trăiască mai ușor? În fine. Am reușit să adun banii și am acceptat să facem operația. Totul a costat în jur de 50 milioane de lei”.

Au trăit emoțiile, însă ce nu face o mamă pentru copilul ei?...

Acum trebuie să urmeze un program de recuperare (la Vâlcele, la Techirghiol). Merge din 2 în 2 săptămâni la București pentru a face gimnastică. Are nevoie de un corset, proteză, ghete (care se pare că le va avea prin sprijinul Casei Județene de Asigurări de Sănătate). Acum, așteptarea din urmă e mai grea decât cea dintâi. Cuvântul „recuperare” pare a fi...ceva.

Îndrăznesc să o privesc o dată, iar ea...îmi zâmbește!

Impresionant cum un copil e nevoit la vârsta de 13 ani să privească totul cu mai mare maturitate decât cei de vârsta ei. Dar se luptă, și chiar dacă poate acum nu își ridică mâinile mai sus de cot și pare a fi ceva pierdut, cheile „războiului” și secretul recuperării stau în ambiția ei și în măiestria specialiștilor.